Scriitoarea indiană Anuradha Roy este cunoscută prin romanele sale care au fost premiate şi traduse în peste douăzeci de limbi. Temele predilecte, preluate din eseurile sale apărute în publicaţii din India, SUA, Marea Britanie, circumscriu un areal tentant, luxuriant, „un atlas al dorinţelor zadarnice”, cum îşi intitulează romanul de debut, inclus între cele 60 de cărţi esenţiale ale literaturii indiene scrise în limba engleză. Frumuseţea peisajelor de la poalele Munţilor Himalaya şi jungla luxuriantă din Bali definesc atmosfera de mister a unui univers ce pendulează între trecutul personal şi lumea în derivă după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Scriitoarea apelează la registrul emoţional, ca grilă de filtrare a reminiscenţelor de amintire, în dorinţa de a reconstrui secvenţe din viaţa personajului feminin care, cu toate că nu este personaj principal, rămâne personajul de referinţă al naraţiunilor construite în jurul ei. Indianca artistă, cea care îşi părăseşte familia pentru a se regăsi pe sine într-o lume dorită a fi prietenoasă, eşuează în parcursul existenţial salvându-se prin creaţia sa picturală. Copilăria lui Mîşkin este lipsită de afectivitatea mamei, sentiment resimţit acut mai ales după primirea scrisorilor mamei sale, un gest de recuperare a unui trecut consumat sub presiunea dorinţei de a-şi motiva abandonul familial. Lumea misterioasă din Bali prinde contur în naraţiunea epistolară prin care se intenţionează fixarea cadrelor unei memorii afective marcate de nuanţele melancoliei. Personajul narator „nu redă pur şi simplu nemijlocit ceea ce a trăit (Erlebtes), ci ceea ce îşi aminteşte (Erinnertes) şi extrage din adâncul său (Hervorgeholtes)”. Walter Biemel scria aceasta referindu-se la opera lui Proust (în Expunere şi interpretare, Editura Univers, Bucureşti, 1987, p. 199). Afirmaţia critică este valabilă şi pentru personajul romanului Toate vieţile pe care nu le-am trăit. Acest joc cu timpul şi cu maniera de a recupera secvenţe prin confesiunile mamei din scrisori trimise fiului şi unei prietene şi din dialogurile cu aceia care au cunoscut-o fac din planul narativ două universuri de referinţă: un trecut ce se vrea revitalizat şi, mai ales, completat cu detalii pentru a înţelege starea de claustrare resimţită de tânăra artistă indiancă, şi un prezent ce nu poate fi trăit plenar decât prin alimentarea afectului cu imagini ale acestui trecut.

„Orice ai face, nu înceta să visezi” (p. 59), spune mama fiului. Povestirea vieţii sale este un vis, iar contemplarea naturii este reveria de care un spirit creator are o nevoie compensatorie pentru a înfrunta frustrările existenţiale.

Anuradha Roy ilustrează cu măiestrie teatrul umbrelor: dans, muzică, pantomimă, o lume vizuală şi auditivă care completează imaginea despre lumea imediată, cea a refugiului în amintire. Mama este personajul care face liantul între aceste două lumi şi pendulează între planurile temporale. Efectul este de trăire acutizată a prezentului prin prisma gesturilor făcute altădată şi care motivau starea de însingurare resimţită de femeia ce îşi dorea mirajul libertăţii personale. Ideea evadării din acest mediu familial este catalizată şi de dorinţa de împlinire prin estetic, nu este numai pasiune pentru un bărbat pentru care a simţit doar pentru o clipă o atracţie specială. Asemănarea dintre povestea de viaţă a mamei lui Mîşkin şi cea dintre Maitreyi Devi şi Mircea Eliade generează un plus de interes. Plecările dintr-un spaţiu considerat la un moment dat o „închisoare” au o semnificaţie evidentă. Mama se salvează de la claustrare, tatăl călătoreşte spre „centrul sinelui său”. Fiul, ajuns la senectute, va călători pe drumul făcut altădată de mama sa, pe un vapor, îşi va scrie testamentul şi va sugera gestul suicidal, aruncând înainte însă hârtia testament făcută ghemotoc. Este o păstrare a secretului vieţii personale, aşa cum mama a păstrat secretul în fragmentele epistolare, iar tatăl refuzând confesiunea cu evident rol terapeutic şi alegând o experienţă iniţiatică.

Scriitoarea ştie cum să tensioneze discursul narativ, nu prin acumulări de detalii, ci printr-o permanentă amânare a deschiderii scrisorilor, prelungind astfel ideea de a fi împreună, nu certitudinea plecării, a abandonului familial. Această „plajă” de căutare a unei zone „gri” între a şti şi a afla, între trecutul asumat şi viitorul refuzat, totul într-un dans al umbrelor, este un univers oniric, pe care copilul şi-l construieşte din ceea ce resimte la lecturarea epistolelor mamei sale. „Nici acum nu prea pot explica ce se întâmpla cu mine şi cât de reale erau călătoriile din mintea mea. Aveau sunete, mirosuri, senzaţii, chiar dacă erau – presupun – doar nişte reverii născute din scrisorile mamei. Pluteam într-o lume subţire ca o ţesătură, construită de mine, care era pentru mine mai reală şi mai prezentă decât orice altceva” (p. 199). Starea de claustrare este resimţită şi de Ilea, femeia care va veni să locuiască împreună cu familia lui Nek Chand Rozario. Ea va avea însă o atitudine de defulare, va arde hainele lui Gayatri, mama lui Mîşkin, nu va părăsi locul şi va face o depresie, un alt mod de a fugi de realitatea dominatoare, nu în lume, ci în sine. Refugiul este o călătorie spre sine şi este ilustrat prin experienţele de viaţă ale tuturor personajelor acestui roman. Astfel înţelegem şi sensul titlului romanului, Toate vieţile pe care nu le-am trăit.

Anuradha Roy structurează romanul în două secvenţe narative, prima are un narator, Mîşkin Rozario, a doua este o sumă a scrisorilor care descriu viaţa lui Gayatri, aceleaşi evenimente filtrate însă prin subiectivitatea confesiunii. „Toate lucrurile după care inima mea, şi mintea mea, şi sufletul meu tânjeau cu disperare de când a murit tata”, mărturiseşte artista indiancă sunt recuperate prin resimţirea sentimentului „sinelui meu”. Această evadare era necesară: „În mine era o pasăre captivă, dând din aripi, zbătându-se. A trebuit să-mi sfâşii pieptul şi să o eliberez. Mă face să sângerez, doare dincolo de cuvinte” (p. 216).

Este un crescendo, de la starea depresivă a personajului, resimţită la momentul plecării din familie, la starea de exteriorizare prin epistolar. Este în egală măsură o febrilitate a aşteptării multor veşti din zona părăsită. Nu este regret, pare a fi sindromul Stockholm, un ataşament faţă de climatul pe care îl repudiase şi de care reuşise fizic să se elibereze. Rămâne însă captivă emoţional în acel spaţiu, de unde aşteaptă veşti, cât mai multe veşti.

Mediile în care se refugiază Gayatri par a fi marcate de similitudini. „Bali nu e diferită de India”, subliniază eroina, în fapt caută similitudini în elementele de civilizaţie, arhitectură, peisaj pentru a putea să se integreze mai uşor în noua comunitate. Pictura sa şi detaliile estetice ale noului mediu sunt liant între cele două spaţii culturale.

„... scrisorile mele pentru tine au devenit un fel de jurnal, aproape că uit că îţi scriu ţie, doar scriu în grabă şi neglijent multe zile la rând. O scrisoare e un soi de sporovăit în formă scrisă, aşa mi-a spus Rabindranath pe când stătea pe punte, scriind în jurnalul acela vechi al lui” (p. 247). La 27 de ani, Gayatri „era condamnată pe viaţă la singurătatea de a fi în disonanţă cu toţi cei din jurul ei” (p. 266). Constată şi diferenţa între stările ei de singurătate: „sunt mai mult de una singură. Prefer singurătatea asta decât cea cu N. C. Aceea era izolarea cea mai disperată şi distrugătoare de suflete, ca şi cum ai fi singur într-o barcă în mijlocul oceanului, numai apă cât vezi cu ochii şi nici o vâslă care să te ducă spre siguranţă” (p. 276).

Anuradha Roy construieşte cu abilitate imaginea finală, o descrie definind starea femeii artiste bolnave de singurătate şi o transferă, ca o boală ereditară, fiului, care, bătrân fiind în căutarea amintirilor despre mama sa, se va afla pe un vas în mijlocul oceanului şi va sugera gestul suicidal. Finalul este tăiat brusc, lăsând cititorului posibilitatea de a continua secvenţa filmică, conform impactului emoţional pe care îl va avea la „torentul” de rememorare melancolică.

Este ceea ce personajul extrage din adâncul său, Hervorgeholtes, definit de Walter Biemel. Este mai mult decât amintire, este recuperarea unui timp netrăit, timpul „vieţilor pe care nu le-am trăit”, pentru a cita titlul acestui roman al scriitoarei Anuradha Roy. Este o experienţă „în oglindă” nu a unor experienţe similare, ci a unor trăiri similare, ceea ce dă unitate de viziune timpului interior, cel „netrăit”.

A vorbi pentru sine, cu sine, în căutarea sinelui său – acestea sunt reperele „vieţilor pe care nu le-am trăit”. Este profesiunea de credinţă a autoarei, este un univers narativ la care se întoarce prin temele sale predilecte pentru a continua călătoriile imaginare ce fac liantul între o lume a reveriei şi un cotidian al claustrării.